Peisaj

În decursul istoriei, conceptul de peisaj a fost mereu unul controversat, adesea disputat între reprezentanţii diferitelor categorii profesionale, conturându-se astfel percepţii distincte, contradictorii chiar, asupra acestuia.

În sens larg, peisajul reprezintă o „întindere, un teritoriu care se prezintă în faţa unui observator, devenind astfel subiectul unui tablou sau unui act artistic, sau subiect al contemplaţiei” . Dar pe lângă această definiţie cu caracter general, există numeroase tipuri de abordări din domenii variate precum geografie, ecologie, arte plastice, urbanism, peisagistică, sociologie, antropologie. De cele mai multe ori, peisajul a fost abordat din perspectiva dimensiunii spaţiale şi estetice sau din cea naturală. În secolul XX, odată cu dezvoltarea geografiei umane şi culturale, se pune accent şi pe dimensiunea socială şi culturală a peisajului, pe relaţia dintre societate şi mediul său de viaţă. Astfel, a luat naştere teoria contemporană a peisajului, iar unul din fondatorii disciplinei, John Brinckerhoff Jackson, defineşte peisajul ca „o compoziţie de spaţii create sau modificate de om pentru a servi drept infrastructură sau background existenţei noastre colective”(1984), ilustrând astfel caracterul complex şi interdisciplinar al acestuia.

 Peisajul urban este definit de trăsăturile, modelele şi structura oraşului, incluzând aici componenta biologică, mediul fizic şi elementele antropice. Din punct de vedere al structurii sale, oraşul este rezultatul stratificării continue a unor proiecte politice majore şi a unor proiecte individuale minore, care se succed în timp şi se suprapun în spaţiu. Ioana Tudora consideră că peisajul urban „se constituie într-o memorie stratificată a tuturor grupurilor sociale care au utilizat de-a lungul timpului spaţiul.